An sabatic

Jurnal de sabatic, 2

Reading Time: 8 minutes

Pentru o clipă m-am simțit vinovată pentru că nu am mai scris de multă vreme și am rămas în urmă. Dar mi-o trecut repede pentru că m-am gândit că vreau să scriu de plăcere, nu din obligație.

No bun…ce s-a mai întâmplat cu noi în ultima perioadă? A2a săptămână în Șinca a fost plină de călătorii, discuții, uneori nervi. Aruncă un ochi aici și vezi ce-am mai vizitat în a2a săptămână.

Experiența asta cu workaway are multe beneficii, dar mi-am dat seama că până la urmă am aterizat într-o familie. Și de obicei familia te primește și cu bunele și cu relele pe care le are. Nervii au fost în mare parte din cauza copiilor. Nu-mi dau seama dacă pur și simplu nu am mai stat noi atât de mult timp pe lângă copii mai măricei sau avem o problemă cu copchiii în general.

Per total mi-a plăcut că am ajuns în sânul acestei familii. A fost ocazia perfectă să facem schimb de experiență cu persoane de pe alte continente. Am aflat rețete noi de dulceață, mâncare, siropuri, lichior. Am mai aflat câteva lucruri despre noi, lucruri pe care nu le vrem sau nu ne plac.

Am avut ocazia să vedem cum s-au adaptat niște oameni veniți din București la țară și asta ne-a dat mai mult curaj pentru planurile noastre.

Viaductul

Vecinii (copchii mici) au venit în vizită la băiețelul cel mic al familiei și se aud multe râsete, uneori țipete și plânsete, apoi iar râsete. Aș fi vrut să stau în hamac și să termin de citit cartea, Samsara. Când am ieșit și am văzut cât de mult se distrează cei mici în hamace m-am întors și am rămas în bucătărie, unde gătea gazda noastră. Dani și Wendy au ieșit la o plimbare de seară prin sat.

Descrie Simina în carte la un moment dat cum vrea să cucerească un vârf, care era mai înalt de 6000 de m. Și tot povestea că muntele o cheamă, prin urmare n-o interesează echipamentul pe care nu-l are, ea trebuie să meargă. Și povestea de alți prieteni mai echipați și mai antrenați care nu au reușit să finalizeze traseul pentru că… „muntele nu i-a chemat”. Mi s-a părut amuzantă exprimarea, mai ales că nu prea sunt eu cu spiritualitatea.

Trece o zi, trec 2 când ne hotărâm să mergem la viaductul din Șinca Nouă. L. a mai fost cu câteva zile în urmă pe bicicletă și știa drumul. Când să plecăm, se hotărăște și băiatul cel mare să vină cu noi. Știam că trebuie să vină ploaia, dar am sperat că durează mai mult până să înceapă pentru că oricum nu s-a potrivit deloc vremea cu ce era în aplicația de prognoză meteo.

O ploaie „mică”, supărare mare 😆

Și uite așa începe să plouă din ce în ce mai mult și noi ieșeam din sat din ce în ce mai mult. De obicei nu-mi place să stau în ploaie torențială pe câmp deschis sau prin pădure; mai ales acum că eram deja semi-răcită. Văd că fetele și ceilalți tot țin înainte și nu zic nimic, așa că am tăcut în speranța că mai trece ploaia.

La un moment dat, am întrebat dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem dar cred că nu m-a auzit nimeni. Dani deja începuse să povestească o fază cu fulgere și eram toată numai „Nuuuu! Nu, nu!” Atunci au început Dani și Wendy să râdă că sunt fricoasă deși n-ar trebui.

Aș fi vrut să mă întorc de atunci, dar am zis fuck it…e timpul să ies din zona de confort. Așa că am înaintat și ploua din ce în ce mai tare. Am ajuns într-un final la viaduct și a fost ceva de genul: „văzut, hai acasă!”. Ăla a fost momentul în care Wendy spunea că ar vrea să stea sub un copac să se adăpostească, poate-poate se mai liniștește ploaia.

Eu eram un pic nervoasă că n-am avut încredere în instinctul meu așa că le-am zis că nu vreau să aștept pentru că bucata lângă care s-au oprit ei era în pantă și cu pământ argilos. Dacă am fi așteptat 10 minute, nu prea mai puteam coborî pe drum pentru că devenea din ce în ce mai lipicios și cleios.

Până la urmă au venit și ceilalți după mine și fix pe ultima bucată de drum neasfaltat, alunecă băiatul cel mare din cauza pământului argilos 😆 . Cu siguranță, dacă am mai fi așteptat am fi avut toți aceeași soartă. Wendy era ca o albină, alerga și se adăpostea din copac în copac.

Despre fricile și complexele din copilărie

Am realizat că oricât de mult încercăm să ne maturizăm, să ne deschidem mintea, să ne schimbăm abordarea, undeva în sinea noastră tot păstrăm lucruri din copilărie. Eu eram supărată pentru că încerc de mult timp să ies din anonimat. Să nu mai tac și să ascult ce spun alții, ci să-mi ascult mai degrabă instinctul. Încerc să scap de prejudecățile că dacă există cineva mai în vârstă cu noi, automat are grijă de noi, ne poate ghida mai bine.

Deși a fost o situație banală, cumva s-a combinat și cu faptul că Dani ia mai mereu în râs temerile mele. Chiar dacă am fost nervoasă, mi-a trecut relativ repede. Mi-am dat seama că situația asta m-a ajutat să înțeleg că încă mai am de învățat și mi-a reamintit că trebuie să spun mai mult „nu”, sau să-mi ascult instinctul. Dacă nu o fac chiar și în situațiile mici, banale nu o voi face nici atunci când va conta cu adevărat pentru mine.

La un moment dat L. și băiatul au rămas mult în urmă, așa că i-am așteptat un pic. Cât îi așteptăm, Wendy îmi spune că nici ea nu ar fi vrut să meargă, dar a văzut că nu zice nimeni nimic și a vrut să fie team player. Eu eram „Whaaat?! Păi și de ce mai râdeați de mine că sunt fricoasă?”

Nu am apucat să facem nicio poză pentru că a plouat destul de tare până ne-am apropiat de casă. Dar munții arătau genial pe fundal, parcă fierbeau într-un cazan.

Din nou, cu bicicleta

2 zile mai târziu, am încercat să ajungem din noi la viaduct, dar și la podul Negru cu bicicletele. Am ajuns pe lângă viaduct dar am zis să căutăm podul mai întâi. Din păcate, am plecat cam târziu de acasă și pe ultima bucată de drum până în pod era prin pădure și deja se întunecase.

Noi nu aveam nici frontale, nici lumini la bicicletă și i-am zis lu’ Dani că nu am chef să ne întoarcem pe întuneric beznă fără nimic. Așa că am făcut cale întoarsă și tot nu am reușit să ne bucurăm pe deplin de viaduct și de pod. Peseme că viaductul nu „ne-a chemat” 😆 .

Viaductul din Șinca

Și mă mai leagă niște sentimente de viaductul ăsta. Înainte să plecăm la drum îi urmăream pe cei de la Lipa-lipa. Și alte câteva blog-uri de călătorii. Până la urmă am dat unfollow pentru că mi-am dat seama că mă influențează când le citesc articolele (nu doar ei, ci orice blog de călătorii) și nu vreau asta. M-am gândit că dacă vreau idei pentru lucruri de vizitat, pot să mă uit punctual, când am nevoie.

Chiar la sfârșit de august, înainte să plecăm spre Iași mi-am adus aminte că au făcut cei de la Lipa-lipa un traseu al castelelor până la Iași. Mi-am zis că nu strică să arunc un ochi și să vedem dacă e ceva interesant pentru noi. Așa că încerc să caut articolul. Am intrat și pe insta să văd pe unde mai bălăuresc.

Când mă uit, ultimele câteva poze din august erau de la… Viaductul din Șinca. Cu toate că noi am ajuns pe ploaie torențială acolo, am recunoscut peisajul înainte să citesc locația.

Muncă apreciată

Nu știu de ce am fost ofticată când am văzut asta. Poate pentru că de multe ori îmi doresc de mult timp să ajung în niște locuri și alții reușesc să facă cu atâta ușurință înainte? 😆 . Sau poate pentru că speram că Șinca Nouă e totuși o locație mai puțin cunoscută? Chiar nu știu, dar am simțit ca și cum ne chinuim degeaba cu jurnalul de călătorii. Ca și cum ce facem nu e deloc special.

Și să vă zic acum partea cu adevărat amuzantă. Le-am dat follow pe instagram din nou. Atât lor, cât și altora care împărtășesc aceeași pasiune. Pentru că mă gândeam cât de greu e să scrii ceva, să-ți pui sufletul pe „foaie” și lumea să nu aprecieze. Văd în statistici multe persoane care citesc din blog, văd persoane care ne văd story-urile, dar nici urmă de apreciere. Așa că, m-am gândit că totuși ar fi bine să apreciez la rândul meu munca altora, care-mi aduce bucurie atunci când o citesc.

Știu că sună ciudat muncă, când de fapt îmi place să împărtășesc experiențele noastre (chiar dacă am emoții când o fac). Până la urmă este un timp dedicat scrisului și cumva ne motivează să știm că citiți și apreciați.

În fine, viaductul din Șinca rămâne un loc special, întipărit în minte. Nu avem decât o poză de când am fost cu bicla, undeva în apropiere. Deci cu amintirile astea am rămas: poza și durerea de fund care a durat 3 zile din cauză că am avut șaua prea bună la biclă!

Lidl

Mi-am adus aminte de peripeția asta cu Lidl-ul din Zărnești (parcă din Zărnești e). În prima zi când să ajungem în Șinca ne-am gândit să luăm un ghiveci cu flori pentru gazda noastră. Așa că ne oprim la Lidl. Când intrăm eram uimită să văd cât de civilizată era lumea și purtau toți mască. Când stăteam la coada la casa de marcat am fost uimiți să vedem că lumea chiar respecta distanța.

Când am ieșit din Lidl chiar eram amândoi uimiți că, spre deosebire de ce-am văzut în Târgoviște și Târgu Jiu, lumea chiar avea răbdare să stea la coadă și să lase distanță.

Ne suim în mașină, totul bine și frumos. Cu 10 minute înainte de a ajunge la gazdă o sun ca să o anunțăm că mai avem un pic și ajungem. Când răspunde la telefon ne roagă să luăm lapte de migdale pentru fetele care ne vor fi colege.

Îi spun că am trecut deja de Lidl, dar nu e nicio problemă și ne putem întoarce. Același Lidl, 20-30 de minute mai târziu: lume mai multă și deja Dani era nervos că un nene mai în etate îi sufla în ceafă în timp ce așteptam să ne ia temperatura.

De data asta când am stat la coadă la casă nu mai era nici măcar vorba de spațiu personal, ce regulă de distanțare socială. Noi am fost singurii care am stat un pic mai la distanță față de persoana din fața noastră, moment în care cineva, pentru o clipă, a avut tentativa de a se băga în față.

Experiențe total diferite, același loc

Când am ieșit eram și eu și Dani perplecși: „Nu e același Lidl în care am fost acum 20 minute?!”

Nu știu de ce dar mi-am adus aminte de review-uri la diverse locații (de filme, restaurante, locuri de distracție, pensiuni). Unde o parte din persoane se plângeau de experiență super nasoală, în timp ce altele nu aveau ce reproșa.

Și mi-am dat seama că e posibil ca cei care se plâng sau cei care nu au ce reproșa poate chiar nu exagerează. Poate cei care au avut experiențe nasoale au nimerit angajați din altă tură, mai sictiriți. Evident, e vorba și de așteptările clienților, dar cu siguranță contribuie și experiența cu cei angajați la cazare, cu ceilalți oameni cazați, etc.

E așa de interesant: cât de mult îți poți schimba părerea despre un loc în funcție de oamenii pe care-i întâlnești și ce experiențe ai.

Lăptăria lui Enache

În a2a săptămână din Șinca m-a obsedat mult o melodie de la Pasărea Colibri- Lăptăria lui Enache. În special, primele 2 versuri:

„Îți amintești, se înserase,

Umblam pe străzi întortocheate”

În săptămâna respectivă chiar ne-am plimbat seara, pe străduțe prin Șinca. Acum stau și mă întreb dacă ne-am plimbat mai mult seara din cauza melodiei? Sau din cauză că ne-am plimbat pe străduțe seara mi-a rămas melodia pe repeat în playlist?

Dacă tocmai ce-ai aterizat pe jurnalul de călătorii și nu știi care e povestea noastră, aruncă un ochi aici. Pe data aviatoareeee, o zi faină!

Sharing is sexi!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.