Agape farm
Not all heroes wear capes,  Oameni faini

Voluntarii din Muntenegru

Reading Time: 8 minutes

Puțini străini ne-au făcut să ne simțim ca acasă, așa cum au făcut-o voluntarii din Muntenegru. Despre experiența noastră la Agape Farm Camping am scris aici. Dacă vrei să vezi detalii sau un contact, poți arunca un ochi pe pagina lor de facebook aici.

Alex

Alex este cel care ne-a întâmpinat când am ajuns în camping. Un tip nu foarte înalt, cu barbă și păr lung, creț. El ne-a făcut prezentarea locului, ne-a arătat variantele de camping, toaleta, locul de luat masa. Vorbește perfect engleză și am fost uimiți să aflăm că nu este muntenegrean, ci…brazilian!

Sinceră să fiu, la momentul la care ne-a spus asta nu-mi putea închipui ce caută un brazilian tocmai în Muntenegru. Unde mai pui că era și un brazilian educat. Terminase facultatea de drept și cred că urma un fel de master la distanță, în timp ce era voluntar la Agape.

Un om foarte deschis, care ne-a povestit destul de multe despre Brazilia. Spunea că e destul de urâtă situația în țară și că a avut noroc că ai lui părinți au avut bani și au putut să-l trimită la școală. Din păcate, există mafie dar nu mafia de care știm noi din filme, cum vezi în God Father. Ci mult mai trist, vorbim de polițiști care acționează fix ca niște cămătari.

„Mafia” din Brazilia

Ne-a povestit de un prieten de-al lui care și-a deschis o mică afacere de familie, un fel de restaurant-bar. La ceva timp după ce a deschis, a servit un tip care părea absolut normal. După ce a mâncat, clientul a cerut să discute cu patronul restaurantului. Discuția a decurs în felul următor: „Ai un restaurant foarte frumos, ar fi păcat să pățească ceva. Ai taxă de protecție pe lună în valoare de x sumă. Dacă vrei să servești băutură, uite aici lista cu ce putem furniza și la ce prețuri. „

E un lucru știut că poliția face astfel de lucruri și din păcate nu are nimeni de ales, decât să plătească acea taxă de protecție și să cumpere marfă la supra-preț.

Ne povestea că dacă ieșea în oraș seara, se întorcea cu taxi acasă, chit că era vorba de 3-4 străzi distanță. Atât de periculos putea fi pe străzi noaptea, încât nu-ți permiteai să mergi pe jos.

Tot el ne povestea cât de mare a fost șocul pentru el când a venit în Muntenegru pentru prima oară și a văzut mașini parcate pe stradă cu geamul un pic deschis. Și de cât de în siguranță se simte.

Asta țin eu minte din ce ne-a povestit el, pentru că m-a marcat. Pe noi ne-a impresionat amabilitatea lui, simțul umorului și firea veselă.

Matilde și Franco

Dacă îmi aduc eu bine aminte, ei sunt din Uruguay. S-au chinuit foarte mult să obțină o viză pentru studii în Spania, la școala de canto. Din păcate, din ce ne-au explicat ei, se pare că latinii obțin destul de greu astfel de vize. Ei nu s-au lăsat bătuți și s-au dus cu viza turistică. Au stat în Muntenegru deoarece le expiraseră viza și trebuiau să stea o perioadă într-o țară NON-UE.

Franco era bucătarul de serviciu. La fermă se gătea aproape doar lucruri vegetariene, din legumele plantate de ei. Dani, un mare carnivor, nu doar că a supraviețuit, dar a mâncat cu poftă cele câteva zile în care am stat. Mâncarea a fost absolut delicioasă!

Matilde era ajutorul lui Franco, mai ordona lucruri, mai avea grijă de copii patronului, Ivan.

Dani e pasionat de țestoase și aparent am nimerit într-o perioadă în care au fost foarte multe țestoase în zonă. Ne povestea Matilde că într-o zi verifica corturile instalate și într-unul din ele era o gâlmă mare. I s-a părut ciudat pentru că atunci când au instalat corturile, s-au asigurat că nu le instalează peste pietre sau altele. Când colo, ce să vezi! Ditai broasca țestoasă se strecurase pe sub cort și stătea la umbră.

Buzza și pisicul

Cât am stat în camping am avut 2 paznici: Buzza (cățeaua celor din camping) și un pui de pisic portocaliu, adorabil. Noi am ales să campăm într-o zonă cu mulți boscheți, unde defrișaseră Alex și Ivan mai multe „buzunare” pentru corturi.

Pisicu’ portocaliu

Seara când mergeam la cină plecam fie cu frontală, fie cu un telefon încărcat, plus musai un băț. Asta pentru că la întoarcere trebuia să dai la o parte pânzele de păiengheni (păianjeni). Pentru că da, indiferent de câte ori treceai în drumul spre cort, păianjeni își făceau la loc pânzele. Trebuia să fim atenți și la picioare să nu dăm peste șerpi, țestoase, omizi sau alte animale.

Alex ne-a asigurat că nu prea vin șerpi în zonă, din cauza găinilor. Aparent, auzise de la cineva că șerpii nu prea se apropie de locurile unde sunt găini.

În prima seară m-am speriat teribil. Pisicul portocaliu ne-a urmărit în drum spre cort, dar eu nu l-am observat decât după ce mi-a sărit pe picior. Evident că m-am gândit că cine știe ce sălbăticiune m-a atacat. În fiecare seară ne urmărea până la cort și ne „vâna”. A stat cu noi în cort și a dormit relativ liniștit, mai puțin ultima seară. Dani s-a săturat și l-a dat afară din cort. Ghici ce, a trebui să băgăm pisoiul la loc în cort pentru că începuse să sară peste cort, să se bage pe sub cort. Numai nebunii de genul ăsta.

Per total a fost foarte simpatic pisoiul, a stat mult pe lângă noi și ne-a iubit. Buzza (a se ciți Buța) este cățeaua familiei proprietarului și este foarte blândă.

Buzza

În penultima seară s-au auzit niște zgomote dubioase rău, în mintea mea paranoică eu am auzit sunete de lupi. La un moment dat am auzit și lătrat și m-am liniștit cu gândul că o fi Buzza, care ne apără. A2a zi ne povestește Matilde că într’adevăr s-au auzit niște animale ciudate și că Buzza începuse să latre și nu o mai puteau calma.

În ultima seară Matilde și Franco nu au mai dormit în cort pentru că s-au dus la un festival și eu cu Dani am rămas singuri în junglă. La fel, peste noapte s-au auzit zgomote, la un moment dat am simțit ceva foarte aproape de cort. Eram destul de speriată pentru că nu știam ce animale sălbatece sunt prin zonă. Din fericire, am auzit-o pe Buzza lătrând și m-am liniștit. Mi-am dat seama că ea e cea care stă lângă cortul nostru.

Dimineața când ne-am trezit, Buzza dormea lângă cortul nostru. A stat toată noaptea și ne-a păzit, lucru care mi s-a părut adorabil.

Ivan

Ivan este proprietarul fermei, un om interesant. Noi i-am spus că seamănă extraordinar de tare cu Thor din ultimul film din serie. El a râs cu poftă și a zis că aceeași părere are și el. Când a văzut filmul a zis „Thor, în sfârșit bărbat adevărat!”

Din ce țin eu minte, Ivan este din Serbia. Și-a deschis hostel în Kotor Bay și avea în plan să deschidă un hotel de lux. Cumva planurile s-au schimbat și a ajuns la concluzia că vrea un loc undeva retras, în care să stea relaxat. Și-a dat seama că viața tumultoasă din oraș nu i se mai potrivește.

Așa că a deschis ferma, și-a angajat manager la hostel și cu ce câștigă de la fermă plătește managerul hostelului și restul de cheltuieli pe care le are cu cele 2 afaceri. Ivan este genul de om pe care l-aș asemăna cu un rus dârz, hotărat care face diverse nebunii. Dar într-o zi stând de vorbă cu el, mi-am dat seama că omul are totuși ceva înțelepciune, zic eu.

Despre vrute și nevrute cu voluntarii noștri

Am vorbit mai multe cu el în ziua și în seara în care am mâncat niște scoici demențiale, proaspăt pescuite de un prieten de-al său. Așa cum spuneam și aici, nu de puține ori mi se întâmplă să discut de un subiect cu cineva și să dau și în călătoriile noastre de subiectul respectiv.

Tocmai înainte să ajungem în Muntenegru văzusem pe facebook un video viral cu o tanti care s-a hotărât să facă o treabă într-un restaurant și să arunce cu treaba în staff-ul de acolo. Asta pentru că nu au lăsat-o să folosească toaleta restaurantului deoarece nu era client. Printre multe păreri, glumițe, i-am zis lu’ Dani că din punctul meu de vedere ar trebui dată o lege. Astfel încât orice restaurant sau loc public să fie obligat să-ți ofere apă sau să te lase să folosești toaleta. Sunt nevoi fundamentale, ar trebui ca societatea să ți le asigure.

Revenind la Ivan, la un moment dat, în discuția noastră care pornise de la mâncare, trecuse la povești de la țară, a ajuns la UE și cumva s-a ajuns și la drepturile noastre, ca oameni. Faptul că noi ne dezvoltăm în zonele urbane și câștigăm confort, condiții mai bune dar pierdem lucruri esențiale. Și lucrurile astea ne sunt furate atât de subtil și de încet că nici nu băgăm de seamă. Ba chiar ajungem să credem că e normal ca lucrurile să fie într-un fel anume.

Și exemplul cel mai simplu pe care ni l-a dat a fost legat de apă. Că am ajuns să nu avem la dispoziție apă curată, potabilă (să ai încredere să bei). Și am ajuns să plătim apă îmbuteliată. Și ne-a zis „Du-te la țară, undeva departe și întreabă un bătrân. Ce părere ar avea dacă i-ai spune să plătească bani pentru…apă?” Asta e trist, ajungem să plătim (destul de mult aș spune) pentru și a ne îndeplini nevoile de bază. Cele fără de care putem muri, dacă nu le îndeplinim.

Mathias

Mathias este un francez foarte simpatic și amuzant. El era cazat la hostelul lui Ivan și a fost invitat de Alex la fermă. La un moment dat discutam cu toții la masă chestii legate de cum se pronunță unele cuvinte în diverse limbi.

Eu m-am amuzat și le-am povestit de profesorul american cu care am învățat un semestru în liceu. Îl rugasem să pronunțe „țânțar” și s-a enervat. E un cuvânt destul de greu de pronunțat pentru străini (nu pentru toți), și sunt amuzante încercările de a-l pronunța. Mathias a încercat să pronunțe și i-a ieșit un fel de „cinciar”. Peste vreo 10 minute l-am auzit cum se uita la mine și tot zicea „ciciciar”. A durat un pic până m-am prins că el încercă să spună „țânțar”. Am râs toții la faza asta.

Ne-a povestit că mama lui este din Caraibe. El s-a născut tot în Caraibe, însă mama lui l-a trimis la studii și să muncească în Franța. Nu voia să-l lase în Caraibe deoarece spunea că nu avea ce face acolo, decât să iasă cu vagabonzi și să fumeze. Tatăl lui i-a părăsit când era el mic și aparent este o practică comună în Caraibe. Ne-a povestit că el este ok cu gândul ăsta, așa stau lucrurile acolo și că este fericit că s-a angajat în Franța.

Despre dragoste

Am mai vorbit în seara aceea despre toate: despre copii din ziua de azi, care simt o presiune să cumpere lucrurile cele mai cool, deși părinții nu au bani. Și ei continuă să ceară lucruri scumpe, pentru că nu vor să fie diferiți de ceilalți de la școală. Nu-și doresc să se simtă marginalizați. Am mai discutat și despre dragoste.

Am fost întrebați eu și Dani cum ne-am cunoscut și cum am ajuns împreună. Le-am povestit pe scurt că am fost la aceeași facultate, dar nu am avut nicio treabă unul cu altul. Ne-am reîntâlnit peste ani și am ieșit. După un an și jumătate țac-pac, ne-am căsătorit. O parte au fost uimiți de decizia noastră din mai multe puncte de vedere: că suntem tineri, că am stat puțin timp împreună, înainte de a ne căsători. Așa că, ghiciți ce ne spune Ivan. Ca să nu spuneți voi că instinctul meu n-a mirosit bine rusul un pic crazy din el.

Ivan a cunoscut-o pe soția lui deoarece aceasta ajunsese în concediu la hostelul lui din oraș. S-au văzut și s-au plăcut imediat, așa că au petrecut timp împreună. După 9 zile ea ar fi trebui să plece, pentru că i se termina concediul, așa că el….a cerut-o în căsătorie. 3 copii mai târziu ei păreau încă fericiți și o familie ok. Na, joac-o p’asta!

Apropo de dragoste, ne-a explicat Ivan și semnificația numelui ales pentru fermă. Își merită pe deplin numele!!! Explicația o poți vedea în prima poză, sau poți merge la fermă să vezi cu ochii tăi!

Am vorbit câte și mai câte, atâtea păreri împărțițe, păreri asemănătoare, dar și păreri atât de diferite. Pentru mine vor rămâne în suflet oamenii aceștia. Pentru simplitatea lor și pentru faptul că s-au deschis atât de mult față de noi. Pentru simplul fapt că ne-au făcut să ne simțim ca acasă. Nu pot exprima în cuvinte cum ne-am simțit acolo, nu pot să spun decât că am simțit fericire pură!

Dacă ai avut vreodată parte de așa gazde, te rog să ne spui! Vom încerca numaidecât!

O zi fainăăăă!

Sharing is sexi!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.